Verificarea obligatorie de ID / buletin online e autoritarism ambalat frumos

Prezint câteva argumente ușoare împotriva verificării buletinului de către varii site-uri pe care unii le consideră periculoase.

Asta pentru că unii oameni nu au un simț al politicului și legislativului, nu au un simț al pericolului autoritarist, ei văd măsura aceasta ca și o normalitate comparată cu intrarea într-un club select de noapte, fără să gândească posibilitățile de extindere și reutilizare de către o putere politică nocivă.

1. Nu avem garanția pentru sintagma ”nu colectăm date”

În practică, orice sistem lasă urme: loguri tehnice, metadate, marcaje antifraudă, evenimente de securitate. De multe ori intervin și terți (furnizori KYC, servicii cloud, procesatori), iar fiecare verigă adaugă un nou punct de risc. Chiar dacă azi politica spune ”nu colectăm”, mâine pot apărea schimbări de business, achiziții sau presiuni legale care transformă promisiunea într-o simplă formulare de marketing. Astfel, crearea unei obligații de a te identifica va aduce cu sine posibilitatea de creare și extindere a colectării, așa cum vedem în cazul propunerii Chat Control (CSAM).

2. Ineficiența măsurii

Verificarea poate fi ocolită îndeajuns de ușor: VPN, site-uri externe, conturi intermediare, piețe gri de acces. În practică, cei care suportă costul birocratic sunt mai ales utilizatorii de bună-credință și platformele care respectă regulile. Când o măsură lovește în cei conformi, dar este evitată de cei rău-intenționați, eficiența ei reală este discutabilă. În fapt, efectele directe ale acestei măsuri este emigrarea digitală atât a adulților cât și a minorilor spre platforme externe (cel mai probabil o parte din ele rău-intenționate), în afara legislației naționale sau europene. Iar odată făcut acest pas, accesul la platforme cu adevărat periculoase devine (și chiar și este în acest moment) extrem de facil, uneori literalmente la un click distanță, inclusiv prin ecosisteme precum Tor.

Într-un final procuraturile vor fi nevoite să împingă spre blocare masivă a milioane de site-uri externe care nu convin legislației naționale: o măsură nu doar complet nepractică, dar cu potențial extrem de abuz și risc mult prea mare de impact asupra infrastructurii și accesului digital, deoarece când se blochează domenii online, dacă se dovedesc a fi ineficiente blocările (sau ușor ocolite), se va ajunge la blocare de IP-uri iar unele IP-uri pot avea mai multe site-uri care respectă legislația, unii neavând nimic de a face unii cu alții pe același IP.

Preponderenții ”blocăm totul dacă este în afara legii” în fapt demonstrează natura reală a cerinței lor, fără să rezolve o problemă tehnică sau socială la concret, și asta duce la un imens efect de mers în gaură de iepure fără sfârșit. Poate ajungi să blochezi jumătate internetul, și utilizatorii din țară nu mai au acces la o mare parte din site-urile din afară. Ca de exemplu dacă interzici întregi șiruri de IP-uri, ajungi într-un final să observi că nu-ți merge chiar ție site-ul de la același deținător de IP-uri, chiar dacă tu nu ai nici o tangență cu site-urile interzise.

În fapt, măsura nu doar că este ineficientă din punct de vedere tehnic, este considerabil de nocivă.

Iar mulți susținători ai acestor tipuri de propuneri în realitate ignoră sau nici nu se gândesc la efectele tehnice și obiective ale implementării, scopul lor real (și observabil) este mai de grabă ura și disprețul pentru aceste tipuri de site-uri sau firme. Într-un final această ură se reflectă asupra adulților și activității lor consensuale pe proprietatea lor.

3. Paternalism și limitarea autonomiei adulților

Adulții nu ar trebui să fie obligați să dovedească identitatea pentru a accesa conținut legal, atâta timp cât nu încalcă legea. O astfel de măsură pornește de la prezumția că cetățeanul trebuie supravegheat ”pentru binele lui”, sau este protejat ”pentru binele copilului”. Da, protejarea copiilor este necesară; problema este că prin acest mecanism ajungem să tratăm toți adulții ca pe niște copii. Responsabilitatea se mută în afara familiei, pe proprietatea privată a altuia, în numele comparației cu intrarea în cluburile de noapte (așa cum ziceam în al2lea paragraf).

Și aici apare miza politică reală: când puterea publică începe să se comporte cu milioane de adulți ca și cum ar fi minori ”de ținut din scurt”, logica devine aceea a statului-tătuc. În practică, aceeași atitudine duce la ignorarea autonomiei individuale și la reflexul de pedepsire colectivă atunci când cetățenii nu se conformează modelului ”cuminte”, iar asta împinge societatea în direcție autocratică, spre dictatură.

În România au existat deja inițiative politice care merg exact în această direcție de control birocratic al accesului online, inclusiv ideea de ”dosar cu șină” pentru acces la anumite site-uri, propusă de partidul conservator-tradiționalist AUR (exemplu relatat aici). În cazul în care măsura se dovedește a fi ineficientă, ironia sorții e că se mută înapoi la familie unde era responsabilitatea în mod normal, și atunci argumentul pentru măsura tehnică va cădea inevitabil. Vor apărea comentarii ”păi dacă măsura asta nu e eficientă, la ce am mai implementat-o? Că eu puteam să am grijă de copilul meu sau activitatea mea oricum dacă tot la mine se ajungea.” sau ”păi dacă măsura nu garantează că alții vor folosi site-uri din afara țării oricum, n-avea rost să blocăm astea care funcționau până acum”. Deci paternalismul politic duce la nimic altceva decât ineficiență, și înapoi la responsabilitate familială sau individuală (dacă e adult), unde va fi defapt întotdeauna.

4. Măsura nu e justificată nici prin tendințele sociale reale

În cazul site-urilor cu conținut pornografic legal (nu infantil), argumentul panicii morale este adesea exagerat față de datele sociale din ultimii ani. Pe date europene (Marea Britanie), Natsal/BMJ din Marea Britanie de exemplu arată o scădere a frecvenței activității sexuale, iar pe indicatori de rezultat, datele oficiale ONS arată un declin clar al sarcinilor la minore în Anglia și Țara Galilor. Asta slăbește ideea că internetul produce automat o ”explozie” comportamentală care să justifice identificarea în masă. Dacă problema invocată nu crește în direcția catastrofică prezentată public, verificarea obligatorie de ID rămâne o măsură disproporționată, intruzivă și, în practică, nenecesară.

5. Risc crescut de securitate

Orice infrastructură de verificare devine o țintă atractivă pentru atacuri informatice, deoarece concentrează date cu valoare mare pentru infractori. O scurgere de identitate nu se repară la fel de ușor ca o parolă compromisă: documentele, numele și datele personale te pot urmări ani de zile. Cu cât mai multe platforme cer buletin, cu atât crește suprafața totală de atac la nivelul întregului internet. Practic, se creează un risc și o dependență în același timp, și riscul se mută pe aceste platforme, exact ca și un singur punct de eșec.

Iar riscul nu e teoretic: chiar și companii mari, cu resurse serioase de securitate, pot avea incidente care expun date confidențiale (de exemplu, cazul relatat de TechCrunch despre Microsoft/Copilot).

În plus, au circulat recent și raportări publice alarmante despre fluxurile de date din procesele de verificare de identitate (de exemplu, postarea VX-Underground privind Discord/ICE în SUA). Chiar și atunci când astfel de informații sunt încă disputate sau în curs de clarificare, simplul fapt că pot apărea asemenea suspiciuni arată cât de fragilă este promisiunea că verificarea obligatorie rămâne ”neutră” și limitată strict la scopul declarat.

De aceea, verificarea online obligatorie ajunge să funcționeze, în practică, și ca un țap ispășitor pentru extinderea colectării de informații: este prezentată public ca o măsură de protecție, dar poate normaliza mecanisme de control și agregare de date care depășesc scopul inițial.

6. Impact negativ asupra pieței și inovației

Costurile de implementare, conformare legală și securitate favorizează platformele mari care își permit infrastructură complexă, deoarece această legislație se aplică automat tuturor site-urilor fără discriminare. Actorii mici, proiectele independente și startup-urile sunt împinse afară sau descurajate să intre pe piață. Pe termen lung, internetul devine mai concentrat, mai puțin divers și mai puțin inovator.

7. Afectarea libertății de exprimare

Anonimatul este esențial (crucial, chiar) pentru activiști, jurnaliști, avertizori de integritate și grupuri vulnerabile care au nevoie de protecție față de represalii. Când accesul la platforme depinde de identificare, costul exprimării crește exact pentru cei care au cel mai mare nevoie să fie auziți. O societate sănătoasă nu condiționează dreptul de a vorbi de disponibilitatea ta de a te expune.

8. Excluderea anumitor categorii de persoane

Nu toți oamenii au acces ușor la documente valide sau la proceduri digitale compatibile cu cerințele platformelor. Persoanele vulnerabile, cele aflate în migrație, unii vârstnici sau oameni cu documente expirate pot fi excluși instant din servicii perfect legale. Astfel, verificarea obligatorie creează o formă de discriminare digitală cu efecte sociale concrete.

9. Precedent periculos: azi cenzura site-urilor, mâine cenzură în masă

Odată introdusă verificarea, ea poate fi extinsă treptat către tot mai multe servicii online, sub pretexte aparent rezonabile. Ce începe la conținut ”sensibil” poate ajunge rapid la forumuri, comentarii, mesagerie sau comerț digital. Normalizarea controlului identității nu se oprește singură; dimpotrivă, tinde să se extindă prin inerție administrativă.

10. Instrument potențial de supraveghere

Chiar dacă inițial nu se colectează date, statele pot impune ulterior obligații de păstrare (așa cum se întâmplă în cazul ISPurilor), audit sau acces la informații. O infrastructură digitală odată construită poate fi reutilizată și reinterpretată legal în contexte politice diferite. Problema este puterea pe care o creezi pentru viitor, și pentru diverși actori politici care vor exploata această nouă putere, și probabil că acei actori politici nu vor fi cei pe care-i dorești. Să ne imaginăm cum ar fi ca AUR să propună o lege prin care se folosește de această implementare să ”interzicem denigrarea identității naționale pe internet”, efectele ar fi catastrofale, dar îndeajuns de predictibile.

11. Stigmatizare și anxietate socială

În special pentru conținut sensibil, utilizatorii se tem de rușine, judecată socială sau de scurgeri accidentale de informații. Dar problema nu este doar frica, ci și caracterul absurd și înjositor al procedurii: ajungi să ceri ”permisiune” digitală pentru a vedea conținut legal. Sună prea mult a logica din comunism, când accesul la materiale vestice era tratat ca un privilegiu controlat, nu ca o libertate firească. O politică publică bună ar trebui să reducă vulnerabilitatea oamenilor, nu să-i umilească printr-un ritual birocratic de suspiciune permanentă.

12. Efect de descurajare și autocenzură

Când știi că trebuie să îți arăți buletinul, ești mai puțin dispus să vorbești liber, să cauți informații incomode sau să participi la dezbateri controversate. Chiar și fără sancțiuni explicite, apare mecanismul de autocenzură: ”mai bine tac, mai bine nu caut”. Rezultatul este o cultură online mai timidă, mai conformistă și mai puțin democratică. Și mult mai periculoasă, deoarece emigrarea digitală va putea să dea voce site-urilor în stil 4chan, acolo unde nu mai există frica expunerii.

13. Încălcarea anonimatului și a vieții private

Chiar dacă platformele susțin că nu stochează datele, simplul fapt că trebuie să îți dovedești identitatea rupe anonimatul online. În momentul în care identitatea reală este conectată la un cont, chiar și temporar, dispare protecția psihologică și socială pe care anonimatul o oferă în spațiile digitale. Pentru mulți oameni, mai ales cei care discută teme sensibile, această rupere a anonimatului înseamnă un risc personal real.

14. Capcana legislativă: odată adoptată, legea devine greu de scos

Un risc major este efectul de blocaj politic. Dacă astfel de legi intră în vigoare, devine foarte dificil să construiești ulterior o majoritate care să le abroge, pentru că ele produc beneficii instituționale pentru stat (mai mult control, mai multe pârghii administrative), nu pentru individ. Iar ce avantajează aparatul de control tinde să avantajeze și politicienii aflați la putere, indiferent de partid.

Mai mult, chiar și în scenariul în care la început se promite că nu se colectează date personale prin verificarea obligatorie, infrastructura și precedentul legal fac mult mai ușoară apariția ulterioară a unor extinderi pentru colectare în masă decât eliminarea legii pe motiv că este ineficientă în practică. De aceea, astfel de legi nu trebuie judecate doar după promisiunile inițiale, ci și după cât de greu vor putea fi retrase când efectele negative devin evidente.

O mică notă de final

Chiar și în scenariul ideal în care platformele ar minimiza datele, verificarea obligatorie de ID reduce anonimatul, crește riscurile și schimbă fundamental natura internetului. Costul democratic este prea mare pentru un beneficiu incert: mai puțină libertate, mai mult control și o infrastructură pregătită pentru abuzuri viitoare. Dacă vrem un internet sănătos, soluțiile trebuie să protejeze oamenii fără să transforme identitatea într-un bilet obligatoriu de acces.