Gândirea bolnăvicioasă și monopolul pe succes: ”dacă nu ești de succes, nu ai drept să ai firmă.”

Există o mentalitate difuză, nerostită explicit, dar omniprezentă în conversațiile despre firme (SRLuri) în România: dacă firma ta nu face bani serioși, dacă nu ești deja de succes, dacă nu ai ”dovedit”, atunci n-ai dreptul să exiști ca firmă. Este o gândire bolnăvicioasă. Și e mult mai răspândită decât pare.

De unde vine toată treaba asta?

Într-o noapte, am dat aleator de un individ antreprenor de zeci de ani pare, pe internet: Sorin. Nu contează cine este acest Sorin, să considerăm că nu e o persoană anume. Acest ”Sorin” par să fie o bună bucată de antreprenori, indivizi și angajați în România care cred că dacă nu reușești să faci îndeajuns de multe vânzări cât să plătești oameni pe SRL, nu ar trebui să ai dreptul să faci ”business”, și ar trebui să fii împiedicat cu tot ce se poate (taxe, birocrație, și așa mai departe).

E uluitor de cât de mulți oameni de genul dau. Chiar și în cercurile de prieteni!

Acești oameni au mai multe probleme. Și au probleme ”serioase”. Iar printre ideile exprimate, unele sună cam așa:

• SRLurile de supraviețuire n-ar trebui să existe
• În lumea civilizată sunt PFA până la o cifră de afaceri (inserează aici o valoare vilă de casă în euro pe an)
• Cei care nu pot plăti o leafă de 4050 RON brut, adică 205 RON pe zi de muncă într-un interval de 20 de zile muncitoare, înseamnă două lucruri: nu are nevoie de angajat ci ar trebui să lucreze ”patronul”, fie business-ul nu e business (?), ci pleznitoare (?) și deci nu e business valabil (?).
• Antreprenorii trebuie să se plângă doar după plata a 16% din impozit pe profit (?), și ar mai avea de plată încă 52% impozit și contribuții sociale pe dividende, pentru că așa plătesc alții în altă parte a lumii
• Până când condițiile de mai sus se satisfac, România e paradis fiscal
• Dacă faci 205 RON pe zi vânzări, ăla nu e business
• Dacă faci 205 RON pe zi vânzări, nu e unul care să aibă nevoie de un angajat în afară de ”patron”
• Am lucrat 20 de ani ca antreprenor, câțiva ani singur, deci alții nu trebuie să aibă condiții mai ușoare decât mine, pentru că nu merită oricât de puțin produc
• Știm cum e să începi de la zero, deci de aceea ”zero-ul” ăsta trebuie să fie cât mai greu de atins, pentru că eu am reușit
• A fi patron e una, a fi antreprenor e alta
• A fi antreprenor necesită oleacă de fler, școală solidă, curaj, tenacitate și mai ales onestitate cu tine însuți

Ei bine, cam așa începe aventura de vai de capu’ meu ce-am citit, și ăsta pe bune e la un pas să ne ceară să-i dăm taxe lui ca să ne facem noi SRLuri, că noi suntem plebi.

Dar dragilor, asta este atitudinea omului care o duce bine. Ei se gândesc că dacă el a reușit să lucreze până acum, asta înseamnă că îi este dat consimțit de divinitate să pună condiții pe munca modestă a altora.

Așadar, trebuie să începem să definim pe scurt niște termeni pe care îi folosește, și să înțelegem puțin psihologia din spate: totuși, de unde gândirea asta? De ce omul ăsta consideră că munca de pornire în viață de unul singur trebuie discreditată sau condiționată?

Patron (în folclorul românesc): termenul e luat din franceză (patron), unde înseamnă pur și simplu angajator sau deținător de firmă, fără conotație morală. În România, cuvântul a căpătat o viață proprie și aproape întotdeauna peiorativă. Când românul zice ”patron", de obicei nu descrie o funcție economică neutră. Descrie un arhetip: omul care exploatează, care nu plătește la timp, care se îmbogățește din spatele altora, care are pretenții mari și obligații mici. Este echivalentul popular al boierului sau al ciocoimii actualizate la capitalism de periferie. Conotațiile frecvente:

• ”Patronul" care nu dă bon fiscal și fuge de impozite
• ”Patronul" care ține angajații la negru sau cu salarul în plic
• ”Patronul" cu BMW luat pe firmă și facturi umflate
• ”Patronul" care se plânge că nu găsește oameni, dar oferă 2.000 RON net pentru 10 ore pe zi
• ”Patronul" care se consideră superior ierarhic față de orice angajat, nu din competență, ci din simplu fapt că deține firma

Ce e interesant este că termenul se aplică selectiv: unui om cu o brutărie de cartier sau unui apicultor cu 10 stupi nu li se spune ”patron" cu respect, li se spune cu subînțeles că sunt mici și că probabil o fac să se sustragă de la ceva. Unui om cu trei blocuri sau o hală de producție li se spune ”patron" cu o combinație de invidie și aroganță. În niciun caz termenul nu descrie simplu și neutru pe cineva care a deschis o firmă și angajează lume.

Această ambiguitate semantică are un efect nu prea plăcut: îi pune în aceeași oală pe exploatator și pe omul care încearcă cinstit să construiască ceva. Și de acolo pornește și gândirea asta bolnăvicioasă: dacă toți ”patronii" sunt suspecți, atunci orice om care încearcă să-și deschidă ceva e automat suspect până la proba contrarie.

Hai să definim PFAul și SRLurile, sau ce e antreprenorul.

PFA (Persoană Fizică Autorizată): forma cea mai simplă prin care un om poate să lucreze legal pe cont propriu în România. Fără separare între patrimoniul personal și cel al activității: dacă rămâi cu datorii din PFA, creditorii pot urmări și bunurile tale personale. Potrivit pentru freelanceri, consultanți, meșteșugari, liberi-profesioniști. Administrativ mai simplu decât un SRL. Ca și conotație în folclorul românesc, PFA-ul e văzut fie ca o schemă de optimizare fiscală a cuiva care vrea să evite relația de muncă standard, fie ca forma de supraviețuire a celui care nu a putut să-și permită altceva. Rareori e privit pur și simplu ca ce este: un om care lucrează pe cont propriu.

SRL (Societate cu Răspundere Limitată): forma juridică cea mai comună pentru firme mici și medii. Răspunderea asociaților este limitată la capitalul social (minim 1 RON din 2020), deci bunurile personale sunt, în principiu, protejate de datoriile firmei. Are personalitate juridică proprie - firma e o entitate separată de persoana fizică. Necesită contabilitate în partidă dublă, depunere de bilanț anual, și alte obligații administrative pe care de obicei ți le rezolvă o firmă de contabilitate. Un SRL cu un singur angajat putea până recent să plătească 1% impozit pe venit în regim de microîntreprindere, ceea ce l-a transformat în vehiculul preferat al optimizărilor fiscale agresive, dar și al micii antreprenorimi cinstite deopotrivă.

Antreprenor (în viziunea și folclorul românesc): termenul vine din franceză (entrepreneur), unde desemnează neutru pe cel care inițiază și asumă riscul unei activități economice. În România, cuvântul a ajuns să fie folosit în două registre complet opuse, adesea de aceiași oameni. Pe de o parte, antreprenorul e personajul aspirațional, cel care ”a făcut-o", care apare la podcasturi, vorbește despre ”mindset", ”scală" și ”exit". Pe de altă parte, oricine nu a atins acel nivel nu e antreprenor adevărat - e ”patron mic", e ”PFAist", e ”om cu acte". Conotațiile ambigue din folclor:

• Antreprenorul adevărat câștigă mult, crește rapid, angajează zeci de oameni - orice altceva e hobby sau evaziune organizată
• Cel care ”se descurcă" cu un SRL mic e privit cu suspiciune, ca și cum ar ascunde ceva sau ar profita de un sistem pe care nu îl merită
• A fi antreprenor e văzut ca o stare de grație câștigată, nu ca o alegere economică normală și accesibilă oricui
• Eșecul antreprenorial e rușinos și definitiv - spre deosebire de cultura americană sau nordică unde falimentul e parte din CV, în România ești ”cel care a dat faliment", nu ”cel care a învățat ceva"
• Antreprenoriatul ”adevărat" necesită, în viziunea folclorică, un capital inițial consistent, cunoștințe, relații și noroc - toate prezentate ca meritocratice, deși sunt în mare parte ereditare sau conjuncturale

Rezultatul acestei percepții: omul care încearcă modest, cu resurse puține, să construiască ceva legal și cinstit, nu se califică în nicio categorie. Nu e ”patron" (prea mic), nu e ”antreprenor" (prea puțin spectaculos), nu e angajat (n-are pe cineva deasupra lui). Există într-un limbo social nerecunoscut, pe care sistemul fiscal îl taxează agresiv și folclorul urban îl privește cu neîncredere, cu ură.

Oameni precum Sorin cumva creează și propovăduiesc niște definiții și conotații alternative pentru aceste cuvinte, probabil le folosește pe post de diferite expectanțe în funcție de cuvinte. Ca de exemplu ”patron” îl folosește cu conotații mai mult negative, pe când ”antreprenor” îl folosește ca aspirații definitoriu mult prea mari pentru cel care începe să vândă ceva modest, de asemenea consideră că ”antreprenoriatul” este funcția unde obligatoriu trebuie să ajungă un om care începe să vândă modest. Și dacă nu ajunge, atunci omul care vinde modest trebuie retrogradat înapoi în PFA ca și pedeaspă pentru lipsa de succes.

Asta pe lângă faptul că eu nici măcar nu m-am exprimat cu cuvintele cu care se exprimă el, ”patron” sau ”antreprenor”. Eu am scris simplu vânzător sau producător. Exprimarea mea vine într-un context real, observat din teritoriu: oameni care au SRL și vând miere. Producători și vânzători. Sănătos ar fi să ne despărțim de cuvintele ”patron” și ”antreprenor” când vorbim de oameni care încearcă să facă ceva util. Gândirea bolnăvicioasă atacă fix utilul.

Iar această gândire se află în opoziție cu funcțiile principale ale economie: participarea cât mai largă în vânzare și producție, indiferent de condiții de început. Unde participarea economică este cât mai largă, acolo apare în mod natural bunăstarea. Dacă participarea este redusă și condiționată, bunăstarea dispare imediat. Gândirea bolnăvicioasă a monopolistului pe succes ignoră acest fapt.

Cam pe unde a ajuns gândirea asta

Revenind la SRL: din punct de vedere funcțional și practic în acest moment, este considerat un privilegiu să ai SRL. În fapt condițiile de a avea un SRL sunt destul de mici, din fericire. Însă, ele se consideră prin folclor un soi de dar divin că dacă ești SRL, ar trebui să-ți fie ție mai ușor decât unul pe PFA. În practică, oamenii care te trimit să lucrezi pe PFA dacă nu poți să lucrezi pe SRL, sunt aceeași oameni care nu vor altceva decât să pedepsească munca mai ușor.

A avea SRL se consideră în gândirea unor afaceriști români ca și un privilegiu pe care doar ei trebuie să îl aibă. Iar dacă nu îți permiți să faci 4050 RON pe lună vânzări, nu ar trebui să ai dreptul să faci SRL, ci doar PFA.

Însă, în spatele gândirii acesteia zace ceva mai grav: elitismul european al monopolului pe succes. Este o atitudine străveche europeană, care stă la baza separației dintre ”pulime” și boieri care conduc prin succes. Această atitudine s-a transmis într-un mod uluitor prin toate regimurile posibile de la cel medieval încoace. Însă, fascinant că s-a rupt la americani.

Preponderenții acestei gândiri insistă pe următoarele:

• Trebuie să demonstrezi că ești capabil să lucrezi ceva, deci trebuie să fii pus prin focul condițiilor PFAului, prin riscul preluării activelor și întregii tale proprietăți dacă calci greșit
• Cei care fac SRL trebuie să aibă succes din prima, că altfel se retrogradează la PFA
• Nu meriți să ai o identitate a firmei tale până nu atingi pragul ”patronatului” - adică pragul succesului stabil;
• Dacă nu reușești, ar trebui să fii lefegiu, să fii util măcar la alții

În acestă fază a criticii împotriva dreptului de lucru pe SRL, monopoliștii pe succes insistă că dreptul de continuitate a unei identități a firmei depinde în întregime de succesul firmei. Atenție: dreptul. Nu oportunitatea. Vorbim de pedepse prin legi (taxare, birocrație, etc.) intenționat îndreptate împotriva celui care începe, defapt, munca pe SRL în diferite forme.

De ce e problematic, și de ce totuși nu PFA?

PFAul îl folosești de obicei ca să faci vânzări mai puțin îndreptate spre expansiune, ca de exemplu cum vedem pe olx.ro, vânzări rapide ce nu se pot expanda într-un business din considerente cantitative. SRLul îl folosești atât în regula de mai sus, cât și în cazul în care dorești să te extinzi, sau respectiv expansiunea poate să provină natural. Diferența dintre cele două este: dacă expansiunea vânzărilor vine natural fie pe PFA fie pe SRL, vei observa că doar pe SRL poți să continui cu aceeași identitate.

Deci PFA și SRL este strict vorba de opțiuni a vânzătorului, nicidecum o filosofie economică ce stă ca și pilon al succesului absolut. Sunt două opțiuni. Aceste opțiuni în mod definitoriu au fost create să fie ambele cât se poate de accesibile, și în mod egal la condiționare. Nu au fost create pentru a face distincție absolută între două tipuri de producători - așa cum insistă Sorin.

Dar mulți fac distincția asta și aplică propriile reguli pe ea. Și așa își propagă ideea asta de monopol pe succes. Dar nu o găsești scrisă nicăieri. Nu o propagă nimeni oficial pe față. Dar o auzi în cafenea, o citești printre rânduri în comentariile de pe Facebook, o simți în tonul cu care îți explică cineva că ”nu e business SRL adevărat dacă nu câștigă”.

Are mai multe variante:

• ”De ce nu îți iei un job normal, stabil?”
• ”Aia nu-i firmă, face mai puțin decât salariul minim, deci trebuie PFA.”
• ”Ăla nu e antreprenor, e sărac cu acte.”
• ”Dacă ar fi bun la ce face, ar fi bogat până acum.”

Fiecare frază de genul ăsta ascunde același principiu: succesul financiar rapid este o condiție prealabilă a legitimității. Nu munca. Nu intenția. Nu procesul. Rezultatul, imediat, vizibil, mare.

Americanii nu fac distincție. Americanii nu condiționează munca directă. Ei nu separă categoriile între pulime care muncește ce poate, și nu are drept să aibă firmă și elitele succesului antreprenoriat.

La americani e simplu: reușești să faci ceva -> vinzi -> produci -> plătești taxe la IRS. Nu există condiționare artificială europeană pe bază de merit în prealabil.

Problema cu logica monopolistului pe succes

Orice firmă care există azi și face profit, la un moment dat nu a existat. Și înainte să facă profit, a trecut prin perioade în care nu făcea. Ăsta nu ține de principii motivaționale: asta este o mecanica de bază a oricărei activități economice. E baza activității de pe care beneficiem toți. Aici pornește totul. Dacă oprești această activitate de la punctul de pornire, e identicul a pune bolovani la tulpina unui pom în creștere.

Ca de exemplu, o brutărie nou deschisă face pierderi primele luni. Un freelancer care abia și-a deschis SRL nu are clienți de la început. Un atelier de reparații sau o microfermă funcționează ani de zile în zona de echilibru, fără profit clar, fără expansiune evidentă. Asta nu înseamnă că nu sunt afaceri reale, asta nu înseamnă că ar trebui condiționate și pedepsite prin lege să nu existe. Aasta înseamnă că sunt la început, sau că funcționează la scara pe care și-o permit.

Logica ”dacă nu ești de succes, n-ai drept să exiști” elimină tocmai faza în care se construiesc firmele. Adică elimină baza.

Din nou fac distincția între gândirea europeană și gândirea americană:

• Europenii gândesc că: dacă nu îți permiți să ai succes din prima, nu ar trebui din punct de vedere legal să exiști
• Americanii (și parțial elvețienii) gândesc că: dacă reușești cu cele mai mici forțe să crești, este foarte bine oricât faci, și de la un punct în sus în care câștigi mai bine, ești mai responsabil fiscal față de stat

Cum explicam mai sus, insist pe anumite principii economice care țin cu adevărat de succes:

• Fundația unei piețe de succes depinde în întregime de participarea cât mai largă a vânzării și producției. Cu cât oameni participă mai mult, vând și produc, cu atât mai bine.
• Cu cât este mai ușoară participarea și cu cât condițiile sunt mai prielnice, cu atât e mai ușoară creșterea
• Opțiunile de început de intrare în piață (PFA, SRL) trebuie să difere în funcționalitate, nu în fiscalitate sau condiționări spre îngreunare
• Elitismul condționării intrării pe piață în funcție de succes instant, îngreunează inevitabil producția și vânzarea prin oprirea creșterii naturale
• Ca toți să o ducem bine este necesar ca toți să participe, indiferent cât. Dacă îngreunezi creșterea naturală, nu garantezi automat că acea creștere se putea face în condiții mai bune în altă parte. Deseori în România se întâmplă fix opusul: dispare creșterea, producția, vânzarea.

Ce complică lucrurile în România, și ce e de făcut

În primul și în primul rând ce complică lucrurile în România este fix această gândire (a lui Sorin) pe un fundal economic în care statul îngreunează activ existența firmelor mici. Am scris despre asta separat, dar pe scurt: România are un tax wedge de circa 42-46% pe salariu, printre cele mai mari din UE. Un om care vrea să-și scoată un salar minim dintr-o firmă proprie trebuie să genereze lunar minimum 4.050 RON brut, ca să ajungă acasă cu 2.575 RON net.

Adică, înainte să câștige ceva, trebuie să plătească masiv. Statul taxează agresiv munca din prima zi. Birocrația costă timp și bani. Contabilul costă bani. Sediul social costă bani. Și toate astea înainte de primul client, înainte de primul produs vândut.

În contextul ăsta, să dai vina pe antreprenor că ”nu e de succes”, că e ”lefegiu dacă nu prosperă” e ca și cum pui bolovani la rădăcina unui pom, și după te miri că nu face fructe. Sau mai rău: dai în pom că nu face fructe. Cum scriam și mai sus.

Gândirea bolnăvicioasă și fiscalitatea agresivă acționează în aceeași direcție: împotriva celui care încearcă să construiască ceva din zero.

Esențial, printre condițiile de creștere naturală care să stârpească complicațiile ar fi:

• Eliminarea poverii fiscale sub formă de taxă pe muncă (salarii, contribuții) până la un punct în care un om își permite să trăiască decent (pe un salar de 6000 RON - 8000 RON net).
• Eliminarea taxării pe consum (TVA), deoarece asta îngreunează construcția de la zero a oricărei firme.
• Consacrarea unei poveri fiscale maxime admise, deoarece nu vrem să ajungem în cazul Franței să avem taxe incredibil de mari pe orice, dar să fim întotdeauna pe deficit bugetar, dar cu cheltuieli statale crescând de la an la an.
• Stabilirea unui context de participare democratică directă a cetățenilor la decizia și gestiunea taxelor lor. Indiferent dacă rezultă ceva pozitiv sau negativ, se va regla cu timpul, deoarece singurul mod în care un producător / vânzător poate să învețe, este să participe democratic.

Cui îi convine mentalitatea asta

Asta nu pare să fie ceva conspirație, pare să fie mai degrabă o confluență de interese și de lene intelectuală. Combinată cu niște interese foarte clare:

Angajatorilor mari le convine că mâna de lucru rămâne disponibilă și nu migrează spre antreprenoriat. Dacă omul de rând crede că nu are dreptul să-și facă firmă decât dacă e deja bogat, rămâne angajat cu salariu negociabil.

Statului îi convine că baza de impozitare pe salarii rămâne mare și predictibilă. Un angajat plătește automat 42-46% tax wedge. Un mic antreprenor care stagnează sau renunță nu mai e povară administrativă, dar nici nu mai e contribuabil.

Celor deja de succes le convine că povestea lor apare ca excepție legitimă. Eu am reușit, deci sistemul funcționează. Dacă tu n-ai reușit, e vina ta.

Și nimănui nu îi convine să admită că sistemul e structurat în așa fel încât să fie greu de construit ceva, indiferent de cât de talentat sau muncitor ești. Adică, toți s-au obișnuit să eradicheze capra vecinului în momentul în care cineva încearcă să pornească cu ceva cu care le-ar putea pune în pericol poziția, opinia sau statutul: păi dacă el reușește, atunci ce fac eu nu mai are rost, deși am muncit 20 de ani.

Posibil să pornească și dintr-un complex de inferioritate moștenit de prin balcani?

Fiscal, economic și real: ce înseamnă o gândire sănătoasă defapt

Există o diferență enormă între:

1. O firmă care nu performează din cauza incomeptenței, a lenii sau a lipsei de plan
2. O firmă care nu performează din cauza costurilor structurale, a pieței limitate, sau fiindcă e la început

Prima merită critica. A doua nu. Problema e că mentalitatea bolnăvicioasă nu face distincția.

Judecă același fel o firmă condusă prost și o firmă condusă bine, dar blocată de un context nefavorabil. Ba mai mult, uneori îl judecă mai aspru pe cel care încearcă cinstit și umil, față de cel care ”pare” de succes prin împrumuturi, prin display, prin acte creative, și consideră că este perfect în regulă pedepsirea continuă în acest context.

O gândire sănătoasă despre firme și producători ar arăta cam așa:

• Dreptul de a încerca nu depinde de rezultat. Oricine are dreptul să pornească ceva, fie că reușește sau nu.
• Eșecul nu este o crimă morală. Este informație. Este cost. Este uneori inevitabil.
• O firmă mică, stabilă, care dă de mâncare unui om și familiei lui, este economie reală. Nu mai puțin reală decât un unicorn tech din Silicon Valley.
• Creșterea lentă nu e rușinoasă. E uneori singura variantă responsabilă într-un context cu resurse limitate.
• Statul nu are dreptul să taxeze agresiv tocmai faza de construcție, și societatea nu are dreptul să judece pe cineva că e în acea fază.

TL;DR

• Mentalitatea ”dacă nu ești de succes, n-ai drept să ai firmă” este o gândire bolnăvicioasă, foarte răspândită dar nespusă direct
• Orice firmă de succes a trecut printr-o fază în care nu era de succes. Asta e mecanica de bază, nu putem considera că e excepție
• România îngreunează activ faza de construcție prin taxe agresive pe muncă și birocrație, iar mentalitatea asta lovește exact în aceeași direcție, în rădăcina construcției de la zero
• Distincția între incompetență și context nefavorabil există, și contează; dar mentalitatea bolnăvicioasă n-o face
• O gândire sănătoasă separă dreptul de a încerca de obligația de a reuși instant