Cota unică vs cota progresivă: o dezbatere doctrinară fără legătură cu realitatea din teren

2026-03-06 5303 words 25 minutes

Contents

Dragoș Pătraru explică impozitarea progresivă cu grafice, cu date de la Eurostat, cu exemple din Slovacia. Corect în esență. Și totuși, dezbaterea asta cu cotă unică versus cotă progresivă rămâne în mare parte o dispută doctrinară care nu rezolvă nimic concret pentru omul de rând.

Notă indroductivă

Am urmărit acest video din Starea Nației: https://www.youtube.com/watch?v=sdHcNHfsCXk, și mi s-a părut important să fac niște debunking la șiretlicurile produse de Pătraru.

Așadar, haidem să definim niște termeni, fără să ne legăm de doctrine și ideologii, fără să specificăm ce fel de piață vrem, ce fel de ordine economică, etc.

Piață: este un mecanism prin care cumpărătorii și vânzătorii schimbă bunuri, servicii sau muncă. Prețul se formează din întâlnirea dintre cerere (cât vor oamenii) și ofertă (cât există disponibil). Nu e neapărat un loc fizic, e pur și simplu orice context în care are loc un schimb voluntar. O piață poate fi liberă (prețurile se formează fără intervenție), reglementată (statul impune condiții sau limite) sau mixtă (combinație între cele două, cum e în majoritatea statelor europene). Prețul chiar dacă este decis de către vânzător către cumpărător, este cu siguranță influențat direct de totalitatea tuturor costurilor ce au dus la prețul decis, printre care munca investită și costurile pentru producerea bunului vândut. Acest mecanism de piață există cu sau fără stat, deci nu discutăm de taxe aici, schimbul liber între oameni există cu mult dinainte de concretizarea statului și taxelor.

Cotă unică: în termeni românești pare să fie vorba despre o taxă unică pe salarii. Pare să fie fixă, procentuală, undeva la 10% la noi. Dacă câștigi 15.000 RON brut, vei avea undeva la 8750 RON net în mână, după ce ți se iau din salar pentru sănătate și pensie vreo 25% CAS (3750 RON) și 10% CASS (1500 RON), iar impozitul este 975 RON.

Cotă progresivă: în termeni românești este tot un impozit pe muncă (adică salariu), doar că procentul crește pe tranșe: cu cât câștigi mai mult peste un anumit prag, cu atât plătești un procent mai mare, dar doar pentru suma care depășește pragul respectiv, nu pentru tot salariul. Adică nu se ia din 15000 RON brut direct dacă ai salar brut, ci din ce rămâne după CAS și CASS, în cazul ăsta baza ar fi 10500 RON, tu ai plăti 1250 RON (așa cum zice Pătraru în poezia lui din video).

Taxă pe venit: este impozitul aplicat strict pe venitul rămas după deducerea CAS și CASS. Adică pe baza de calcul, nu pe brut. În România se numește ”impozit pe venit" și este de 10% static (deci, cota unică). Nu este același lucru cu CAS sau CASS, care sunt contribuții sociale separate. Practic, din cei 15.000 RON brut, impozitul pe venit se calculează pe cei ~9.750 RON rămași după contribuții, nu pe tot brutul.

TVA (Taxa pe Valoarea Adăugată): este un impozit indirect aplicat pe consum, nu pe muncă. Se adaugă la prețul produselor și serviciilor și este plătit de consumatorul final. În România cota standard este 21%. E o taxă care se transferă la prețul produsului. Dacă crește prețul produsului, scade consumul pentru că oamenii cumpără mai greu și mai puțin. În România TVAul se aplică pe toate produsele care construiesc un alt produs final, sau o manoperă, și inclusiv pe produsul final, astfel că un produs complex final va avea un transfer de taxă mult mai mare spre costurile producției. Transferul taxei se face indirect, vânzătorul în cazul nostru transferă automat valoarea a 21% la stat. Într-un lanț de producție și cumpărare de la mic la mare de produse, TVAul scade puterea de cumpărare și crește costurile inclusiv și probabil mai ales pentru firme, deoarece toți cumpără și toți cumpărăm. Nu extindem discuția spre filosofii și propuneri, ne rezumăm doar la ce avem în acest moment.

Dividende: sunt sumele de bani pe care o firmă le distribuie acționarilor săi din profitul realizat. Dacă deții acțiuni la o companie și compania face profit, poți primi o parte din acel profit sub formă de dividend. În România dividendele sunt impozitate cu 16% din 2026 (în 2025 au fost 10%), iar peste anumite praguri anuale se poate datora și CASS de 10%. Față de asta, angajatul plătește 10% impozit pe venit plus 25% CAS plus 10% CASS. În România, acesta este unul dintre motivele principale pentru care mulți patroni și directori își plătesc singuri salarii mici și se remunerează majoritar prin dividende.

Venituri din Capital (Capital Gains): sunt profiturile obținute din vânzarea unui activ la un preț mai mare decât cel de cumpărare. De exemplu, cumperi acțiuni cu 10.000 RON și le vinzi cu 15.000 RON, câștigul de capital este 5.000 RON. Tot venit din capital este și profitul din vânzarea unui imobil, a unor criptomonede sau a altor active financiare. În România, veniturile din investiții sunt în general impozitate cu 10%, iar pentru anumite transferuri de titluri prin intermediar se aplică reținere de 1% sau 3%. Nu se datorează CAS, dar se poate datora CASS de 10% dacă sunt depășite pragurile legale anuale.

Profit: este diferența dintre viniturile încasate și cheltuielile suportate de o firmă sau o activitate economică într-o perioadă dată. Dacă vinzi produse de 100.000 RON și ți-au costat vreo 70.000 RON să le produci și să le distribui, profitul este 30.000 RON. În contextul românesc, profitul este baza de calcul pentru impozitul pe profit de 16% la SRL-urile care nu sunt microîntreprinderi. Profitul nu este același lucru cu încasările (banii intrați în cont) și nici cu salariul patronului, care este o cheltuială deductibilă a firmei. Un detaliu important în România: mulți patroni de firme mici confundă (:smiley face:) banii firmei cu banii personali, ceea ce creează probleme contabile și fiscale serioase. Profitul rămas în firmă după taxe poate fi distribuit ca dividende spre deținători sau reinvestit în firmă.

Exemple de cheltuieli în firmă, prin reinvestiții: echipamente și utilaje necesare activității (un laptop, o mașină de lucru, unelte, un cuptor pentru brutar), chiria unui spațiu de lucru sau depozit, materiile prime și materialele consumabile, salariile angajaților, serviciile contabile și juridice, costurile de marketing și publicitate, abonamente la software sau platforme profesionale, cheltuieli de transport legate de activitate, și altele. Toate acestea reduc profitul impozabil al firmei, ceea ce înseamnă că statul preia mai puțin. Tocmai din acest motiv există tentația patronilor de a “umfla” cheltuielile firmei cu lucruri personale, transformând consumul privat în cheltuială deductibilă. Această practică este ilegală, dar răspândită. Endemică esticilor, chiar.

Tax wedge: este indicatorul care măsoară cât la sută din costul total al muncii suportat de angajator ajunge efectiv la stat, sub formă de impozite și contribuții sociale, atât din partea angajatului cât și din partea angajatorului. Dacă un angajator plătește 100 RON total pentru un angajat (salar brut plus contribuțiile patronale), și din acei 100 RON angajatul primește efectiv în mână 58 RON, atunci tax wedge-ul este 42%. Este indicatorul standard folosit de OECD pentru a compara cât de mult taxează diferite țări munca. România are un tax wedge de aproximativ 42-46%, peste media OECD și în zona superioară a UE. Câteva comparații orientative (sursa: OECD/Eurostat, salariu mediu, single worker): Belgia ~52%, Germania ~47%, Franța ~46%, Cehia ~43%, Slovacia ~41%, Letonia ~40%, Austria ~47%, Estonia ~38%, Lituania ~37%, Polonia ~34%, Ungaria ~33%, Marea Britanie ~30%, SUA ~28-29%, Irlanda ~27%, Elveția ~22%, Malta ~23%, Cipru ~21%.

PFA (Persoană Fizică Autorizată): este forma juridică cea mai simplă prin care o persoană poate desfășura activitate economică pe cont propriu în România. Nu există separare între patrimoniul personal și cel al firmei, adică dacă ai datorii din activitate, creditorii pot urmări și bunurile personale. Este relativ potrivit pentru freelanceri, consultanți, meșteșugari, liber-profesioniști. Administrarea e mai simplă decât un SRL, dar protecția juridică e mai mică.

SRL (Societate cu Răspundere Limitată): este forma juridică cea mai comună pentru firme mici și medii în România. Răspunderea asociaților este limitată la capitalul social depus (minim 1 RON din 2020), deci bunurile personale ale asociaților sunt în principiu protejate de datoriile firmei. Are personalitate juridică proprie, adică firma e o entitate separată de persoana fizică. Administrarea este mai complexă decât un PFA: necesită dosar de înființare la Registrul Comerțului, contabilitate în partidă dublă, depunere de bilanț anual, și alte obligații administrative pe care probabil ți le rezolvă o firmă de contabilitate.

Cum funcționează piața în România în practică: dacă vrei să vinzi ceva legal în mod constant, trebuie mai întâi să ai o formă juridică, de exemplu PFA (Persoană Fizică Autorizată), SRL (Societate cu Răspundere Limitată) sau altă formă similară. Ca PFA plătești impozit pe venit de 10% aplicat la venitul net. La contribuții, regulile nu se reduc simplu la același plafon pentru toate cazurile: CAS de 25% și CASS de 10% au praguri și baze de calcul distincte, în funcție de venitul anual și tipul venitului. Ca SRL poți opta pentru regimul de microîntreprindere dacă veniturile sunt sub 100.000 EUR și sunt îndeplinite condițiile legale. În acest regim plătești 1% din venit, cu condiția să ai cel puțin un angajat. Impozitul se aplică la venitul total, fără deducerea cheltuielilor. Dacă depășești plafonul sau nu îndeplinești condițiile, intri la impozit pe profit de 16%, care se aplică asupra profitului net, adică venituri minus cheltuieli deductibile. Dacă vrei să scoți bani din firmă către tine ca persoană fizică, de obicei îi retragi sub formă de dividende. Pentru acestea se plătește impozit pe dividende de 16% în 2026. Dacă suma totală depășește anumite plafoane anuale, se poate datora și contribuția CASS de 10%. În plus, firmele trebuie să se înregistreze în scopuri de TVA dacă depășesc plafonul de 395.000 RON cifră de afaceri anuală. Există și alte costuri precum taxe locale pentru sediu, eventuale autorizații specifice domeniului, contabilitate obligatorie pentru SRL care poate costa între aproximativ 200 și 800 RON pe lună la un contabil extern, precum și declarații fiscale periodice la ANAF cu termene stricte și sancțiuni dacă sunt depuse cu întârziere. În practică, acest lucru înseamnă că activitatea economică legală implică anumite costuri administrative și fiscale chiar de la început, iar pentru mulți oameni gestionarea birocrației necesită timp, informație sau ajutor profesional.

Bun, dar ce legătură are piața cu ce-a zis Dragoș Pătraru?

În definițiile de mai sus despre piață, și cum funcționează în acest moment, observăm niște aspecte importante în România: omul își face o firmă cum poate, dacă poate, cu ce costuri reușește cumva să poată. Ajunge să facă doar 2500 RON încasări pe lună. Hopa, că e ilegal să te angajezi doar cu atât. Însă, doar atât poate să facă.

Gândirea americană e mai liberă: ”lasă că e ok și atât”.

Gândirea europeană e mai crâncenă: ”dacă doar atât își permite, atunci n-ar trebui să existe”.

Dar omul vrea să lucreze, vrea să se extindă, vrea să-și facă o viață de pe ceea ce dorește să lucreze. Vrea să angajeze și pe alții ca să ajungă să facă mai mult. Mai mulți bani, mai mult profit. Omul ajunge într-un final întotdeauna să facă negoț, să facă piață, indiferent ce face, orice s-ar întâmpla, întotdeauna vei ajunge la piață. Că e om, că e extraterestru, că sunt astre magice, tot piață și liber schimb fac tăț.

Într-o piață, după ce-ți faci o entitate legală sau imaginară (non-legală / nereglementată), și începi să vinzi, observi că ai și costuri de producție. Dar după ce reușești cumva să rezolvi acele costuri de producție, observi că faci profit, deoarece tu ai dat un preț de vânzare ăla pe care ți l-ai calculat tu că iese bine. Și așadar, ce faci cu profitul? Păi reinvestești, ca orice om normal, că vrei sa faci mai mulți bani. Că doar nu ești român să-ți cumperi S-Class sau XM SUVuri. Te gândești ca orice întreprinzător cu cap să reinvestești în salarii, în infrastructură, în bunuri folosite pentru producție și expansiune de producție, bineînțeles. Sper că e evident.

Până în acest punct de investiții și reinvestiții, ai ajuns la încasări stabile de ușurel mai sus de 4050 RON pe lună. Felicitări! Acum e momentul să-ți dai salar minim pe economie, ca să câștigi un cinstit 2575 RON net în mână. Dar hopa, de ce doar 2575? Pentru că statul ia CAS și CASS (35%), și o extra bobiță de cotă unică de 10% după ce’s luate astealalte două. Până în acest punct tu nu ai extras profit, tu ce ai făcut defapt până în acest moment este să-ți aloci un un salar pe muncă legal.

După ce începi să produci mai mult de 4050 RON încep să apară cele două mari fracturi ale economiei:

îmi dau salar mai mare?
îl iau prin dividende?

Aici se bifurcă problema între câteva discuții structural diferite care țin de natura pieței și de natura gestiunii unei firme, unui SRL/SRLD/SA/firmă. Și aici întrăm treburile grele:

Ca o firmă să trăiască, trebuie să aibă costuri minime, preferabil zero
Ca o firmă să trăiască, trebuie să aibă încasări atât încât să-i acopere costurile
Ca o firmă să trăiască, trebuie să aibă forță de muncă, adică salarii care reflectă munca reală prestată; un salar e legitim atât timp cât persoana produce cel puțin echivalentul costului său total pentru firmă
Ca o firmă să trăiască, trebuie să nu îi iasă banul afară din firmă sub formă de extragere de capital: dividende, preluare de capital de către proprietari, achiziții supraevaluate, servicii fictive facturate, împrumuturi acordate deținătorilor firmei, salarii umflate artificial peste valoarea de piață a muncii respective (adică profit deghizat în salar pentru a evita impozitul pe dividende), rambursări de credite bancare, și altele. Acestea sunt fructele, nu rădăcina.
Ca o firmă să trăiască, trebuie să aibă zero impedimente în liberul schimb între vânzător-cumpărător

Ei bine, fiscalitatea și managementul taxelor din România creează un întreg război civil între taxe, încasări, profit și salarii. Astfel că avem:

pe salarii: 25% CAS + 10% CASS + 10% impozit pe baza rămasă după contribuții, iar ca indicator OECD România stă la un tax wedge de aproximativ 42%-46%
taxă pe dividende în valoare de 8%, 10%, 16%, în funcție de perioada la care te raportezi

Adică, fiscalitatea din România te împinge să-ți scoți banii pe dividende, nu să-ți dai salar.

Este mult mai ieftin să scoți banii din firmă, să vulnerabilizezi firma, decât să o menții și să o crești.

Gândirea este echivalentul unei gherle. Dai o gherlă și te duci, închizi firma. România face gherlele ieftine, nu munca. Ai noștri taxează munca mai mult decât taxează gherlele (încerc cumva să reformulez de câte ori e necesar).

Dar tu trebuie să înțelegi că este extrem de greu să ajungi măcar la niște încasări ca să poți să-ți dai măcar un salar. Însă, nu există altă metodă de a ține firma în viață decât cele pe care le-am descris mai sus, în treburile alea grele de mai sus. Dacă este greu să întreții firma, firma va muri. Asta e literă de lege, nu există alt principiu. Iar dacă mor firmele, nu mai vine nici un ban la stat.

Așadar, întrebarile vine:

De ce să taxezi și să impozitezi salariile, și nu dividendele?
De cotă progresivă pe salar, și nu pe dividende?

Dividendele, așa cum am explicat mai sus, sunt preluare cu japca a banilor afară din firme. Ca o firmă să trăiască trebuie să aibă forță de muncă (adică salar), și să nu iasă banul afară din firmă (dividende). Noi vrem ca firmele să trăiască, iar o parte din bani (momnetan definitoriu în statul român) să ajungă la statul român.

Dacă tai de la construcția unei firme (TVA, taxe și impozite pe salarii și pe totalitatea costurilor firmei), atunci firma va crește mult mai greu, sau nu va crește deloc. Cu ce mai exact ajută asta pe … oricine?

Ca să fac o analogie cu natura: Tu ca să crești un pom să facă fructe, bănuiesc că vrei fructele să fie coapte. Bănuiesc că ocrotești pomul până face fructe coapte, nu îi bagi bolovani la rădăcină, și după aceea te miri ca prostul de ce nu face fructe mai repede. În această analogie, cred că e evident faptul că dividendele sunt fructele, și salariile sunt pomul și rădăcina lui.

Același fapt în vedem în economie și piață: dacă lași firmele să crească natural, fără să le îngreunezi costurile, inevitabil toți își vor aloca salarii mai mari (exagerate chiar, și alea se cuantifică drept fructe coapte), sau dividende, respectiv venituri de capital, sau reinvestiții în lux, luxul fiind iarăși o exagerare, dar mai utilă deoarece circulă banul firmei în producția de lux din alte firme, și inevitabil crește calitatea.

Așadar, așa am ajuns de unde am pornim: la taxarea salariilor în România. Dacă taxezi salariile, crești evaziunea, împingi firma să acumuleze profit și capital, și creezi un climat frumușel de ieșire a banului afară din țară. Tai pomul dinaine să producă.

Am aflat de unde a pornit mitul că suntem un tax haven datorită salariilor.

Se pare că omul care a promovat ideea că suntem un tax haven datorită salariilor netaxate, este chiar Dragoș Pătraru.

Dragilor, vă rog frumos să vă folosiți creierul.

Ca să angajezi în România, trebuie să dai 42-46% din încasări pe contribuții și taxe salariale, adică suntem PRINTRE ȚĂRILE CU CELE MAI MARI COSTURI PROCENTUALE (TAX WEDGES) PE MUNCĂ DIN UE!!

https://www.oecd.org/en/data/indicators/tax-wedge.html

Ce mama dracului motiv ar avea să ne angajeze vreo firmă din Vest, altul decât faptul că suntem lumea a3a, și atât?!

Am avut un noroc extraordinar că au venit firme vestice să angajeze români toți anii ăștia la noi în țară, când taxele pe angajare din Ucraina, Polonia, Bulgaria, Estonia, Lituania, Cipru, Malta, Marea Britanie (!), Irlanda, Elveția (!) sunt mai mici. Valoarea lor e mai mare comparativă cu a noastră, dar procentual ca și tax wedges sunt mult mai mici față de altele.

Încă suntem și șmecheri! Ai noștri au păstrat ăia 300 RON neimpozitați de la salarul minim, FIX CA SĂ DEA 42%, ȘI NU 46%, LA STATISTICILE OECD!

Așa, când văd investitorii străini, ce zic: Ah da! România are tax wedge de 42%, e ok! Angajăm acolo!

Deci NU din cauza asta am fost până acum un tax haven. Motivele sunt altele, printre care cele principale:

Un SRL micro-întreprindere cu cel puțin un angajat plătea 1% impozit pe venit (nu pe profit, pe tot ce intră în firmă), indiferent dacă firma făcea 10.000 EUR sau 249.000 EUR pe an
Dividendele se impozitau cu 8% până la final de 2024, au urcat la 10% în 2025 și la 16% din 2026
În combinație cu regimul micro de atunci, scoaterea banilor din firmă era mult mai ieftină decât plata lor ca salarii. Restul era al companiei externe care deschidea subsidiar aici, și prelua banul, îl exporta în extern
Banii făcuți ieftin în România, ieșeau mai ieftin (datorită lipsei taxelor pe profit corporatist și dividende) din România decât din alte țări din jurul nostru
Comparativ, în Franța, Germania sau Austria, impozitul pe profit e între 25% și 34%, plus dividende impozitate la 25-30%.

Practic, angajații români au plătit aproape dintotdeauna (selectiv în funcție de industrie, ITul avea scutire) printre cele mai mari taxe procentuale pe muncă din UE. Iar deținătorul ”român” (defapt subsidiar în România) de SRL a plătit poate cele mai mici taxe pe capital (dividende și venituri de capital) din UE.

De ce Irlanda și Elveția sunt tax haven de facto: impozitul pe profit corporativ extrem de mic. Irlanda a atras Apple, Google, Meta și zeci de alte corporații multinaționale cu minunata lor impozitare de 12.5% pe profit (acum 15% pentru companii cu venituri peste 750 milioane EUR, după acordul OECD din 2023). Elveția, pe de altă parte, are un sistem cantonal și setările de taxe se fac local și prin referendumuri locale: cantoanele Zug, Nidwalden, Obwalden oferă impozitare corporativă de undeva la 12-14%, plus reguli favorabile pentru holdinguri și un sistem bancar destul de privat.

Luxemburg și Malta funcționează similar. Da’, niciuna din țările astea nu e tax haven datorită salariilor mici sau taxelor mici pe muncă. Chiar din contră, în Elveția salariile sunt destul de mari și costurile angajatorului sunt ridicate. Tax haven-ul lor ține de cât de ușor este să faci rețele și să acumulezi profitul corporatist.

Și cel mai amuzant: Atât Irlanda cât și Elveția au taxe semnificative pe dividende pentru persoane fizice rezidente. Elveția aplică o reținere la sursă de 35% (Verrechnungssteuer), recuperabilă prin declarația fiscală de rezidenți sau prin tratate de dublă impunere pentru străini. Irlanda are un Dividend Withholding Tax de 25%, iar la venituri mari rata marginală efectivă pe dividende ajunge la ~52% când adaugi income tax, USC și PRSI.

Niciuna nu trăiește exclusiv din taxele pe dividende sau corporate tax, dar Irlanda în special a ajuns să depindă masiv de veniturile din impozitul pe profit al multinaționalelor (Apple, Google, Meta), care în unii ani au reprezentat peste 20% din totalul veniturilor fiscale ale statului irlandez.

Însă, ambele țări care sunt considerate cele mai mari tax havens în fapt, vedem că deducțiile corporate și taxele corporate țin spatele tax haven-ului, nicidecum mitul ăsta promovat de varii oameni de prin România cu tax haven din cauza salariilor. Ne râd irlandezii și elvețienii în față. Să fiu în locul lor, singurul motiv pentru care angajam români până acum e taxa aia de sub 8% pe profitul companiei, că luam banii din România, și îi zvârleam în Elveția / Irlanda prin conturi bancare. Probabil asta era și schema în România defapt.

Acum că vedem că s-a cam încheiat vremea cu regimul netaxat și lax al corporațiilor în România, ai noștri ca nebunii încep să crească singura taxă pe care o înțeleg: aia pe muncă (salarii). Și cu ocazia asta ne omoară firmele locale. Defapt, la ce tax wedge imbecil de mare avem, nici nu mă miră de ce e greu să trăiască business-urile românești.

A, da, nițel offtopic. Americanii au cotă progresivă pe salarii de 10% până la 11.925$, 12% până la 48.475$, 22% până la 103.350$, și tot așa până la un 37%% peste 626.350$, dar au contribuții la sănătate 1.45% și pensie 6.2%. Deci cetățenii americani plătesc statul, nu primesc aproape nimic în schimb, și au și un tax wedge mai mic decât al nostru. Adică la cât faci în SUA, e mai ieftin să angajezi în SUA decât în România. Ar fi zero motiv să ții un McDonalds în România dacă ar fi vorba doar de taxe pe muncă.

Deci cam ayaye cu mitul românesc de tax haven din cauza salariilor.

Realitatea din teren: 6000 RON NET garantat nu ajunge pentru un trai bun

Să pornim de la un fapt simplu pe care nici dreapta, nici stânga, și nici măcar centru nu îl spun direct: un angajat cu 6000 RON net în mână în România, în 2026, abia supraviețuiește. Nu vorbim de trai decent. Vorbim de supraviețuire, vorbim de chirie sau rată, vorbim de utilități! Vorbim de mâncare, transport. Atât. Dacă adaugi un copil sau un credit, ești deja în deficit maxim.

Un minim de bun simț ar fi 8000 RON net netaxat. Adică un prag cât se poate de real, sub care statul să nu mai ia nimic de la angajat și angajare (deoarece să nu ne lăsăm prostiți: statul poate să ia direct de la angajator, și atunci banii de pe angajare se transferă tot de la angajat!). Nimic. Nu CAS redus, nu scutiri parțiale, nu bonusuri de salariu minim. Zero taxe și impozite sub acel prag. Poate fi și dinamic, procentual în funcție de salarul minim. Dar, cam ăsta ar fi pragul de bun simț în acest moment unde omul începe să-și permită ceva mai mult decât existență și mâncare.

De unde am luat acest prag? Păi, cel mai ușor te uiți la cele mai de bază activități din România: apicultori, agricultori, îngrijitori sociali și spații verzi, ospătari, curățenie, infirmieri / brancardieri, paznici, cofetari / patiserii, brutari, mineri, zidari, metalurgiști, gunoieri, muncitori salubritate și canalizare, crescători de animale, măcelari în abatoare, sudori, muncitori pe șantier. Aș mai putea numi câteva.

Fiecare dintre ăștia închipuie-ți că trebuie să-și găsească cumva de lucru la privat, la ceva privat. Sau pot eventual să-și facă singuri de lucru, să se apuce singuri de-o îndeletnicire, și să înceapă să vândă. Un agricultor trebuie să-și producă legume și fructe, și să le vândă. Un apicultor să-și vândă miere. Un fierar, un zidar câte-o manoperă. Un brutar pâine. Toate cele, și așa mai departe. Toți acești oameni trebuie să vândă în acest moment în proporție de încasări MINIME de aprox 4050 RON (notă: cei 300 RON neimpozabili vor deveni 200 RON din iulie 2026) pe lună ca să își scoată un salar minim pe economie.

Automat, trebuie să-ți faci un calcul, pe care nu l-a făcut Pătraru pentru că nu știe și nici nu-l interesează ce este în afara Bucureștiului: cum va vinde un apicultor, un agricultor, un îngrijitor social și de spații verzi (ș.a.m.d. lista aia de lungă de mai sus) legal 4050 RON brut îndeajuns încât să aibă … 2575 RON net? Să notăm faptul că sunt 1 milion 800 de mii de oameni cu acest salar în România. Ce va vinde un apicultor? Pentru că apicultorul va trebui să vândă 4050 RON / 20 de zile lucrătoare, asta înseamnă 202.5 RON pe zi lucrătoare. Un îngrijitor trebuie să-și vândă servicii de 202.5 RON pe zi lucrătoare. Un zidar să facă muncă de zidărit cu 202.5 RON pe zi lucrătoare. Un muncitor trebuie să facă o muncă zilnică de 202.5 RON pe zi lucrătoare.

Înțelegi perfect la ce mă refer când vorbim de muncă la angajator dacă vorbim de muncă la angajator. Dar dacă ar fi să începi tu să faci banii ăștia, cum mama dracului îi faci? Înțeleg perfect că prin București, Cluj, Timișoara, Iași e lejer din prisma unora să-ți găsești cu ceva mai mult de 4050 RON brut (PROBABIL!), dar pentru lucrurile și îndeletnicirile de bază cât și cele care țin satele și orașele mici în zona de plutire, este extrem de greu să faci stabil și legal încasări de 4050 RON pe lună. Nu prea ai cum.

Întrebarea incomodă probabil pentru Pătraru, despre cota progresivă

Pătraru ia ca exemplu un salariu de 15000 RON brut și arată că diferența de impozit față de cota unică ar fi de 275 RON. Corect. Diferența e infimă pentru cel cu salariul ăla.

Dar ce se întâmplă dacă pragul de tranziție la cota progresivă este fixat la 6000 RON brut? Sau la 8000 RON brut? Adică exact în zona unde se află majoritatea angajaților “obișnuiți”? Atunci cota progresivă nu mai ajută omul de rând ; îl taxează pe el mai mult, în timp ce îi lasă neatins pe cei care câștigă cu adevărat mult prin structuri mai complexe: dividende, PFA-uri optimizate, holdinguri.

Cota progresivă are sens numai dacă pragurile sunt setate corect și dacă venitul din muncă al angajatului mediu rămâne complet neafectat sau chiar avantajat. Altfel, e aceeași mizerie cu altă etichetă. Iar Pătraru când va vedea că PSD și PNL vor implementa această cotă progresivă, se va spăla probabil pe mâini și va zice: păi eu am zis să înceapă cota progresivă de la 10.000 RON brut, nu de la 6000 RON brut. Și gata. Susținătorii or să-l creadă, pentru că el a ieșit curat, dar între timp a radicalizat milioane de economico-incapabili cu ideea că orice cotă progresivă e bună.

Așadar vine întrebarea probabil foarte incomodă pentru Dragoș Pătraru, cât și pentru mulți alții:

Ce vă faceți bă deștepților, când vedeți că începe cota progresivă de 10% de la 6000 RON brut, 15% pentru 8000 RON brut, 20% pentru 10.000 RON brut, a?
”Păi noi am propus cota progresivă să fie de la 10.000 RON brut în sus!” sau ”Păi noi am propus cota progresivă să fie de la baza de calcul 7000 RON în sus!” păi asta ați propus VOI bă, nu partidele; pentru că vă mâncă să susțineți un principiu fără să vă gândiți la consecințe sau la limite!

Nu vă gândiți sau nu sunteți capabili să gândiți cum ideea voastră bună (da, că nu e rea în sine!) poate să fie exploatată fix în revers, voi doar o promovați ca să creați capital electoral la ăștia care vin și vă mâncă pâinea. Vouă și familiilor voastre. Vă treziți a2a zi și ziceți ”totuși, nu genul ăsta de cotă progresivă am vrut”. Ajungeți exact ca și dilăii ăia cu ”socialismul nu a fost implementat corect”.

Taxarea muncii nu este de stânga

Dacă vrei să taxezi progresiv salarul (adică munca) doar din prisma faptului că te consideri tu social-democrat sau socialist, I got bad news for your principles, bro.

Asta-i problema mai adâncă pe care nimeni nu o adresează în dezbatere: taxarea muncii nu a fost niciodată, în mod tradițional, o propunere de stânga. Și nici nu e nevoie să intrăm în discuții politice aici, e verificabil. Am ales Proudhon pentru că mi se pare mai practic în aplicarea socialismului decât Karl Marx, care tot pe aceeași idee insistă cu salariile oamenilor în Critica Programului de la Gotha, și în Valoare, Preț și Profit (1865). Desigur, mai este și Rosa Luxembourg cu Acumularea capitalului, 1913. Și mai sunt!

Stânga economică ( în sensul său clasic, nu cel populist ) a vorbit întotdeauna despre taxarea profitului, a capitalului, a rentei. Despre redistribuția valorii create de muncă și acumulate de capital. Nu despre a lua mai mult din salariul (adică din MUNCA!!) angajatului.

Și totuși, partidele social-democrate din Occident, în ultimele decenii, au ales consecvent și perseverent fix taxarea muncii. Au crescut contribuțiile sociale, au complicat sistemele de impozitare a venitului din muncă și au lăsat relativ neatinse marjele de profit corporatiste, optimizările fiscale transnaționale, veniturile din capital, dividendele transferate spre shareholderi și deținători de acțiuni interni.

Rezultatul? Angajatul cu salariu mediu plătește din ce în ce mai mult. Acționarul și investitorul financiar mai puțin, sau deloc. Exact așa cum este în Vest cu așa-zisul sistem de taxare ”cinstit”.

Când PSD-ul vorbeste de “solidaritate” și de “taxare progresivă”, nu vorbește despre taxarea profiturilor Lidl sau OMV România. Vorbește tot despre angajat. Iar PNL-ul, cu “cota unică”, nu vorbește despre o taxă egală pentru toți pentru că dividendele se impozitează la 16%, nu la 42%.

TL;DR

Ca o firmă să trăiască, are nevoie de costuri mici și netaxate pe produse și pe muncă (salarii), dividendele și salariile înșelător de mari fiind cele care vulnerabilizează defapt firma
România nu a fost tax haven din cauza salariilor, trebe să te împaci cu asta, deoarece ->
România taxează munca printre cele mai agresiv din UE/Vest: tax wedge ~42-46%, mai mult decât Polonia, Bulgaria, Estonia, Lituania, Irlanda, SUA
Irlanda și Elveția sunt tax haven pe profit și deducții corporative (12.5% și 12-14%), nu pe salarii, pentru că salariile lor generale sunt destul de mari și cu taxe mici pe muncă
Cota progresivă nu e rea în sine dacă ar fi vorba de salarii de peste 40.000-50.000€ pe an brut (în RO). Este rea dacă pragurile sunt fixate în zona salariului mediu sau cu o bază de impozitare de venit mai jos de aprox 3 salarii minime net, sau mai jos decât un om normal să-și permită un trai normal
Cei care promovează cota progresivă, pariu cu tine că nu știu de la ce bază să o pună, că habar nu au cu ce salar o duci bine în RO
Un prag de neimpozitare de 8.000 RON sau bază de impozitare de 3 salarii minime net ar fi mai ok decât orice dezbatere despre cotă unică vs. cotă progresivă, că pornești de la ceva real și dinamic, ce se poate adapta de la an la an
Taxarea muncii nu a fost niciodată propunere de stânga clasică. Stânga tradițională taxa capitalul și profitul, nicidecum salarul
Pătraru sincer cam insistă că sistemul e inechitabil, da’ ca orice socialist modern atacă prima dată munca și salariile, în loc să susțină eliberarea muncii, respectiv transferul taxelor și impozitelor de pe muncă pe profitul corporat, venitul din capital gains și dividende